Peru: Uros People. Lake Titicaca

Hai bine ati venit inapoi pentru un nou episod – poate cel mai colorat de pana acum – din povestea Peru. Desi initial am vrut sa scriu un singur post despre Puno, Sillustani si Uros People, am stat si m-am gandit si cand am vazut cat a iesit postul trecut doar despre primele doua, am zis ca mai bine le separ ca altfel iar scrolati 4 pagini la un post de risc sa abandonati la jumate, in caz ca va cheama vreun sef ceva. Nu ca m-ati citi la munca, ca stiu ca majoritatea dintre voi e responsabila si ma citeste doar seara acasa, in timpul liber. Not. 🙂

Brrrr, hai sa-ti dau un puuup
Acesta este un perumobil
Miss piggy and her household

Bun, pana trecem la Uros people si obiceiurile lor ciudate, haideti sa va spun despre o treaba ramasa restanta din postul trecut. Pe drum inapoi de la Sillustani, inghesuiti fiind intr-un Peru-mobil din ala senzatie, de-ti rupea ficatu’n tine la fiecare groapa, ne-am oprit sa vizitam niste localnici din zona. Doar asa, ca sa le vedem obiceiurile si stilul de viata. V-am spus ca pe aici oamenii construiau mult din piatra, in stilul de imbinare specific incasilor.

Asadar totul in curtea lor era din piatra nene, intelegeti? Tot, casa, pat, masa, gard, totul era facut din pietre din alea gri, extrem de atent imbinate si sculptate. Vreau sa va spun ca mai goala si mai rece de atat nu putea sa para o curte. Pe ici pe colo mai fugea cate o gaina panicata, dar in mare oamenii astia traiau numai din agricultura si cresterea animalelor. Si nici animalele astea nu va imaginati ca erau prea diversificate, doar lame, alpace si porci de guineea. Nu e socant, ca doar sunt zeci de astfel de sate si in ro. Ce era surprinzator, totusi, era pustietatea locului, pentru ca nu era un sat, o asezare, nimic. Doar o casa aruncata pe camp, de-a lungul soselei, atat! In rest, Dzeu cu mila nu gaseai nimic pe zeci de km patrati, doar praf si tarana.

Cam asa arata o curte de localnici
Mheeee – Radu the sheperd
Lampaca cuteness

Bine, am eu retinerile mele cand vine vorba de unele chestii de genul asta. Unoeri pare ca nu toate treburile astea chiar sunt inca locuite de oameni si ca de fapt se duc incolo doar ca sa para ca locuiesc acolo, gen tourists-trap dar in fine. In cazul asta aveam ceva dubii, ca parca era chiar prea pustiu totul, dar n-ai de unde sa stii. Important e sa intelegi si cum se locuia pe vremuri, nu neaparat acum.

Anyway asta deja ma duce cu gandul la oamenii Uros, subiectul de drept al postului de astazi. Si aici am fost la inceput un pic sceptici in legatura cu autenticitatea locului. Dar ne-am convins rapid ca era pe bune atunci cand am vazut efectiv copiii ducandu-se la scoala cu barca, vaslind efectiv. Dar pana acolo, haideti sa va spun doua cuvinte despre Lake Titicaca, casa acestui neam ciudat de oameni.

Lake Titicaca, supranumit „cel mai inalt lac navigabil din lume”, este situat la granita dintre Bolivia si Peru, mai exact intre regiunile Puno si La Paz. Aflat la peste 3800m altitudine, lacul are o suprafata de peste 8000 km patrati. Adica cam de aproape 1000 de ori mai mare decat suprafata lacului Vidraru, ca sa intelegeti scara la care discutam.  Dar mai important decat atat, sunt cele peste 40 de insule ale lacului – 2 care fac subiectul postului de astazi: Uros si Taquile.

The Uros Islands
Meet los Uros – The Uros People

Asa mai nene, deci Uros People astia fac parte dintr-o civilizatie straveche, pre-incasa. Ce e interesant despre ei este ca traiau pe lac, pe insule plutitoare facute de ei in-house. Au ajuns sa faca asta ca si mecanism de auto-aparare impotriva cotropitorilor. La un moment dat, in era pre-incasa, s-au decis sa fuga pe lac de civilizatiile care incercau sa ii cucereasca. Au plecat aia, au dat sa se intoarca pe mal si na, au dat de incasi. Astia, tot cu securea in mana, asa ca au fugit inapoi pe lac. Au mai stat cateva sute de ani, au dat iar sa se intoarca, ghici ce? I-au gasit pe spanioli, astia cu pusti. Atunci au zis ca-si baga picioarele si raman acolo izolati pe garla lor.

Fiind supranumiti oamenii apelor, astia nu traiesc decat din peste si radacini de totora – o planta locala care creste in apa lacului si a carui tulpina este comestibila (cruda). De fapt, nu numai ca o mananca, dar oamenii astia sunt complet dependenti de totora. Din ea isi fac insuelele, casele, paturile, leacurile pentru diferite boli, pe ea o mananca si tot pe ea o ard ca sa se incalzeasca sau ca sa gatesca. Totora rulz pentru oamenii astia. Mai mult, saracii beau apa din lac fiarta, ca in rest va dati seama ca nu era nimic in jur. Oamenii astia erau atat de buni, atat de adaptati la a trai pe balta, inca nu ar fi avut cum sa supravietuiasca pe uscat.

Pure totora snack
Cam atat de mare era insula unei familii
In casele oamenilor

O familie Uros obisnuita are in medie 7-8-10 persoane care locuiesc toate pe aceeasi insula. Suprafata standard a unei insule? Ochiometric asa, n-as da mai mult de 3-400m patrati. Loc in care incap la fix 3-4 camarute, o bucatarie, un turn de paza si cam atat. Insulele sunt facute de ei, din cunostinte transmise din tata in fiu.

Cu o grosime aproximativa de 1-2m, insulele trebuie intretinute non-stop. Cand calcai pe insula, te scufindai 20-30 de cm si aveai impresia ca mergi pe fan. Pe masura ce totora de la fund putrezeste, straturi noi trebuie adaugate deasupra la fiecare 3-4 luni. Odata la 11 ani, familia trebuie sa isi construiasca o noua insula de la zero pentru ca cea veche incepe sa se scufunde. Adica da, la 10 ani odata, barbatii de pe insula se apuca efectiv sa isi constuiasca o noua casa, langa ceva veche. Dupa 3-4 luni, sunt gata cu insula, casutele de pe ea si tot ce au nevoie. Apoi, intreaga familie se muta lasand vechea insula sa se dizolve.

Desi ar putea sa plece oricand cu insulele in larg, in general ei stau ancorati in bete de eucalipt in zona putin adanca a lacului, aproape de uscat. Bine, poate nu vi se pare mare lucru, dar imaginati-va totusi cum ar fi sa locuiesti pe o insula cam de aceeasi dimensiune cu ograda bunicilor tai.

Copiii, saracii, venind la scoala pe o insula vecina
Parcheaza singur, asta micu
In salile de clasa

Sa stiti ca asa in mare, oamenii astia iti porneau un puternic sentiment de simpatie. Iti era mila de ei, saracii, mai ales de copiii aia mici cand ii vedeai cum veneau la scoala cu barcuta, imbracati in uniformele lor noi. Unul vaslea in timp ce ceilalti isi mai faceau inca temele in barca, sau mai citeau lectia pe ultima suta de metrii, saracii de ei.

Mai trist este ca majoritatea nu numai ca nu vorbea engleza, dar nu vorbea nici spaniola. Uros vorbesc vechea limba pre-incasa, aymara, motiv pentru care nu prea ai cum sa te intelegi cu ei daca nu esti localnic. Ghidul nostru, un batran asa pe la vreo 70 de ani, era senzatie de versat omul. Mai nene daca nu stia tot ce misca si tot ce se intampla pe insulele astea. El se putea intelege cu ei pentru ca el vorbea si aymara si spaniola si engleza.

Problema cu Uros este ca nu mai sunt decat vreo 400 din ei, care inca traiesc pe apa. Si o mare problema cu ei este scaderea calitatii ADN-ului, pentru ca de generatii intregi se imperecheaza numai intre ei, nu schimba „satul” si nu diversifica. Iti dai seama, cate perechi poti sa iti gasesti in 400 de oameni? Ofofof, mare mai e lumea asta si multe ciudatenii inca se mai intampla in ea.

Camere double de lux, cu lake-view plus watchtower included
Asta era bucataria hotelului de pe insula
Si o crescatorie de pesti, improvizata intr-o zona scufundata din mijlocul unei insule

Gata, cam atat cu Uros asa ca ne suim in barcuta noastra si plecam mai departe, spre Taquile Island. Stati asa, nu va panicati ca despre asta am mult mai putine de spus, termin imediat 🙂 Dar pana atunci, vreau sa va spun un cuvant doua despre cea mai tare poza pe care am facut-o in viata mea.

Eram pe o barcuta Uros (canoe din aia dubla, ca in poza de mai sus) si navigam de la o insula la alta, cand niste fetite, copii Uros, au inceput sa cante ceva cantecele, pentru a strange un ban. Apoi, au mers de la turist la turist cu o palarie, strangand ce se putea. Erau extrem de jenate si de rusinate si probabil ca parintii le-au invatat ca nu e frumos sa numere banii de fata cu turistii. Dar totusi, erau atat de entuziasmate de profitul facut, ca s-au dus undeva intr-un colt de barca ca sa isi numere mica avere. (va dati seama, ceva zeci de soles, probabil sub $2US)

In tot timpul asta, eu stateam cu camera pe ele, incercand sa nu ma fac vazut – nu de alta dar reactionau cu si mai multa rusine la vederea obiectivului. Exact cand ma pregateam sa le fac un prim-plan, cea mica ma vede, se sperie, ii face celei mari semn si isi baga capul in palarie. Apoi, exact cand sor’sa se intoace si zambeste strengaresc, prinsa in fapt, cea mica ridica capul din palarie si se uita la mine, speritata. Totul perfect aliniat cu momentul in care eu am apasat butonul care a declansat poza. Pe cuvantul meu ca mi se pare de departe cea mai expresiva poza pe care am facut-o in viata mea, pana acum!

Clar cea mai tare poza pe care am facut-o in viata mea!

Taquile nu m-a dat pe spate. Am navigat aproape 3 ore pentru a ajunge aici, timp in care ne-a batut soarele de ne-a linistit. Ce a fost fain a fost ca am socializat pe barca asta. Am socializat mult, intai cu o gasca de brazilieni pusi pe distractie, apoi cu o pereche mama-fiica din Olanda cu care am discutat o gramada de chestii legate de cum sunt vazuti romanii in US sau in EU, ce merge bine sau ce merge rau cu privire la economia Europei. Destul de citite olandezele, am avut ce comunica cu ele pentru urmatoarele 3 zile. Nush cum s-a facut ca si ele, ca si noi, nu aveau un itinerariu bine pus la punct de la o zi la alta. Asa ca si l-au ajustat dupa noi luandu-si bilet de autobuz si cazare in Cusco in acelasi loc.

Ma rog, revenind la oile noastre (sau alpacele nosatre), locuitorii astia din Taquile nu erau asa de ciudati ca Uros, dar tot aveau si ei piticii lor pe creier. Nici astia nu vorbeau spaniola si nu vorbeau nici macar aymara, ca aialalti. Astia vorbeau quechua, tot o liba arhaica, limba oficiala a incasilor. In plus, astia vroiau ca femeile sa mearga in spatele barbatilor, cam ca la musulmani asa. Si se imbracau in culori diferite in functie de statut (casatoriti / necasatoriti) astfel putand super usor sa-ti dai seama care gagica din capul satului e disponibila sau nu 🙂

Nu e ea Coasta de Azur, dar pe cuvant ca poate rivaliza la frumuste
Asta numesc eu apa albastra, frate!
Downtown Taquile – main street

Este remarcabil cat de albastra este apa lacului asta, pe cuvantul meu! Nu stiu daca unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant, dar in top 100 clar – ma refer aici la frumusete naturala si salbaticie. Iar insula asta, mica, pustie si vai de neamul ei, avea cateva privelisti absolut senzationale. E trist cand te gandesti ca doar din cauza saraciei tarii, insula asta are acum putin peste 2000 de locuitori. Daca ar fi fost plasata undeva in Franta sau Spania, probabil ca pe o proprietate pe care aici ai cumpara-o cu 10.000$, acolo ai plati minim $5 mil.

Gata, acum, in inceheiere va las in compania unui apus frumos. Dar pana atunci, va dau un link cu pozele din partea 2 a povestii Peru. Stati linistit ca nu sunt decat vreo 6 parti toate, mai avem un pic si terminam. Not.

In departare, muntii Bolivieni
In incheiere, un apus peruan peste pustietatea andeana
Bye Bye Uros

Ah si trebuie sa va mai marturisesc ceva, pe final. In timp ce ne apropiam de finalul zilei incarcate, la un moment dat, ne-au picat ochii in departare pe muntii Bolivieni, care se vedeau undeva departe, peste lac. (aia de mai sus). Erau extraordinar de ispititori cum stateau ei acolo, linistiti, plini de zapada si cu o tenta de roz data de apusul soarelui. Stiam ca muntii aia ascund La Paz, capitala aflata la cea mai mare altitudine din lume. Atunci ne-a dat prin cap: oare sacrificam ultimele 3 zile in Lima, ca sa viram acum prin Bolivia?

Pup,

R.

30 de gânduri despre &8222;Peru: Uros People. Lake Titicaca&8221;

  1. Foarte interesant „casa lui miss piggy” – dar de ce avea etaj ? se cocotau acolo ? erau scari inauntru ? iar garduletul ala de piatra … pare a fi usor de escaladat pt un porcusor – nu evadau aia mici ?
    Cum isi faceau hainele asa colorate ? Mai ales oamenii apelor ? Banuiesc ca le cumpara – adica nu le fac ei , nu ?

    1. uaaaa stai asa ca eu nu mi-am pus atatea intrebari existentiale despre existenta lui MIss Piggy :)))

      Pai nush, uite, daca imi transmiteai toate intrebarile astea prin telepatie direct in Peru atunci ii intrebam pe localnici :))

      Asa, acu cu hainele colorate, si eu m-am intrebat. Era clar ca le placea sa fie asa, ca toti aratau mai ceva ca un curcubeu. Nush, or fi avut ei procedurile lor, ca nu am vazut asemenea culori prin nici un bazar prin care am trecut

  2. 1. Foarte tare poza. Felicitari si respect!! Desi, eu as mai umbla putin la incadrare si contrast. Dar stiu ca tu esti total impotriva.
    2. Ti-am citit postul si nu am gasit niciun bug. Si am ramas cu o stare de … „Wtf, l-o fi scris Sandra??”. Apoi, l-am mai luat odata la citit si am gasit doar 8 + ceva punctuatie. Improving, my friend, you are.
    3. Foarte tari posturile astea cu multe poze frumoase in ele haha. Keep up the good work !!

    P.S. Am schimbat mailul ca sa fiu si eu mai frumos in poza 😀

    1. 1. eh, daca ar fi de pus la concurs…. poate poate dam si noi 🙂
      2. Ba tu nu ai altceva mai bun de facut decat sa ma citesti de doua ori ca sa le cauti daca nu ai gasit din prima? Mai bine scrie-ne tu ceva sa-ti vedem talentu. Sau mai bine sa-ti cautam bugurile din cele 113k de poze? 🙂
      3. Multumesc, apreciez ca te apreciezi singur.

      PS. Nu ai reusit. Tot urat ai ramas.

  3. impresionant 🙂 Zici ca e un peisaj rupt din jocurile alea de strategie cu bastinasi, in care isi construiau singuri locuinta si etc..

    misto tare porcii aia de guineea 🙂 Am si eu acs unu, saracu sta intr’un acvariu, si aia acolo stau in ditai penthouse’ul :))

    si pozele sunt super marpha, mai ales aia de care esti atat de mandru :))

    1. :)) da, majoritatea sunt pozele lu’ uratu ala de comenteaza mai sus. De fapt, in asta sunt destul de multe si d-ale mele, iti dai seama dupa colorit. Anyway, thanks de aprecieri 🙂

    2. =)) foarte tare comm’ul lui =)) e punctual frate :)) 1.2.3 :)) si amuzant =)) ” l’o fi scris Sandra ? ” :)))) in total, e simpatic rau, va completati :)))

      app de bug’uri :)) crezi ca daca sta si cauta la mine in comm’uri ii da cu radical ? :)))

      1. Hehe, multumim frumos. Incerc si eu sa il improve pe baiatul asta asa cum pot. Asa cum incearca si el sa ma improve pe mine asa cum poate el. Asa cum ai zis, ne completam :)))

      2. mda asa sunt programatorii astia, punctuali, metodici, organizati. Asa e si Tais al meu. Nooot.

        Btw in caz ca nu te-ai prinz, Cipp si Tais sunt una si aceeasi persoana, el e cel care a fo cu mine si care a facut pozele al’colorate

  4. mi-a placut mult postul asta! 🙂 superb lacul si imensitatea lui albastra…ceea ce nu am inteles si nu cred ca voi intelege vreodata este de ce aleg sa traiasca pe lac frate?de ce la fiecare cateva luni tb sa-si „tapeteze”insula si la fiecare cativa ani sa-si faca alta?,cand pot f bine sa-si faca case pe uscat…ma rog,oamenii si ideile lor…dar sincer mi-i se rupe sufletul cand ii vad…Taquile era mai fita asa…cu cladiri din piatra,cu strazi.. 🙂

    1. iiiiiiice ma buucuurr. Stii, uneori chiar stau si ma intreb daca oamenii chiar le citesc pe toate pana la capat. Ma bucur ca ti-a placut 🙂

      Cat despre obiceiurile oamenilor na, nu e usor sa renunti la traditii. Asta sunt ei, asta ii defineste si asta fac din mosi stramosi. Si mama’nuta se mutea muta la oras ca sa fie mai simplu, da’ nu vroia, nu? 🙂

  5. Am citit tot de la cap la coada ,foarte interesant ,nu am numarat greselile,dar m am intors cand nu am inteles ceva si am descoperit totul !
    mama nu s a mutat la oras ca nu mai putea face palinca !

        1. :)) exact. Si aici tot un fel de fan era, numai ca era peste tot pe jos, sa se tavaleasca copiii

  6. La cat de izolati sunt m-a impresionat cum arata clasa copiilor si uniformele lor. Avand in vedere altitudinea nu sunt totusi si temperaturi scazute? Cum rezista oamenii astia? Superbe poze, felicitari.

    1. mda scoala si alte alea cred ca sunt facute cu ceva fonduri din afara, E un proiect care incearca sa ii invete si pe ei scoala, spaniola alea alea. Un fel de fonduri de la UE asa 🙂

      Frig nu era. Acum, la inceput de iarna, erau vreo 15C asa. IN soare chiar te prajeai. La umbra te lua frigul repede totusi

  7. deci este incredibil cum traiesc oamenii astia incredibil
    si cred ca cu unele poze ati putea concura la concursuri foto clar 🙂

    1. pai chiar ne gandim! e acum un concurs national geographic si vrem sa trimitem ceva.

      ma bucur si ma simt profund impresionat k ai avut rabdare sa citesti tot 🙂

Hai zi-mi ceva! Ca mor dupa comments :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s