Oficial, eram de mult pe urmele incasilor. Le-am intalnit amprentele in prima zi in Arequipa si i-am urmarit prin Puno si Colca Canyon doar pentru a culmina cu Sacred Valley si Cusco, inima imperiului incas. Si pe bune ca a meritat sa batem atata drum pana aici.

Valea Sacra (cunoscuta si ca Valea Urubamba) este renumita ca fiind locul in care crema societatii incase a construit zeci de cetati, care mai de care mai mare sau mai frumoasa, pentru a-si conduce ritualurile inchinate zeilor. Bai nene ce am vazut prin Valea Sacra nu am vazut nicaieri in viata mea! Absolut senzational locul, incredibil pe ce muchii erau construite cetatile astea! Iti luau pur si simplu rasuflarea!

In plus, pe langa cetati, era ceva special in legatura cu valea asta. Nu stiu daca eram eu sub influenta ideii (sau a frunzelor de coca :P) dar parca soarele lumina diferit micile asezari aruncate de-a lungul ei. Parca era un fel de iz, de aura, de mister care plutea in aer, incarcandu-l astfel cu cultura si istorie. Hai ca parca acu chiar sun de parca eram high, da pe bune ca era ceva special acolo, nu va pot explica. Poate am noroc si o sa o arate pozele pentru mine.

Ah si pentru ca veni vorba de poze, am un mic disclaimer aici. O mare parte din pozele de mai jos le-am refolosit deja in postul The Great Incas. Asta pentru ca aveam atunci nevoie de poze reprezentative iar acum nu vroiam sa pun ceva de calitate mai slaba. Si in plus, pozele astea aici isi au locul, daca urmaresti cap-coada excursia, asa ca insist sa le avem si la locul lor.

Asadar, haideti acum sa revenim la lamele noastre, ca pe aici nu gasesti oi. Aoleu am scris atata despre Peru ca nici nu mai reusesc sa imi amintesc daca am mai facut gluma asta odata sau nu. Anyway, sa continuam. Deci de cum am ajuns in Cusco am avut doua mari obiective: sa planuim drumul la Machu Picchu si sa planuim excursia prin Sacred Valley si cetatile de langa Cusco.

Prin urmare, dupa ce am zabovit prima zi prin oras ca sa ne mai tragem si noi sufletul dupa atata drumetit, a doua zi ne-am aruncat direct intr-un taxi cu destinatia „cea mai departata dintre cetatile din apropierea Cusco”. De acolo, aveam sa ne intoarcem pe jos, la picior, timp de vreo cativa km pana inapoi in oras. Iar pe drum, aveam sa vedem o gramada de cetati. Ce sa zic, n-a fost o zi scurta si nici usoara. Soarele ne batea ca de obicei in cap, iar vantul nu ne ierta de nici o culoare. Again, sa nu uitam ca orasul in sine se afla la apr 3400 m alt.

Si sa vedeti voi ce era sa patim. Cum am zis, ne gasim si noi un taxi pe undeva prin Cusco si ii cerem sa ne duca pana la una dintre cetatile de pe langa. Soferul? Vorbea ca un artist intr-o engleza starcita de nu intelegea nici naiba ce vrea sa zica, dar intr-un final decidem ca ne-am inteles cu privire la destinatie si plata. Asadar dupa vreo 5 min de negociat, ne urcam in masina intr-un final si demaram in tromba. Cand, in mers, numa il vad ca se intoarce la mine si ma intreaba, ranjind: „Saxaywaman, ustedes?” Io ma uit la el, ma prefac ca am prins gluma si zambesc fortat. El nimic, o da in continuare: „Saxaywaman, yes?”. Asta e tampit?, ma intreb eu. „No, no, it’s ok!” / „Saxaywaman yeees!” / „No, no, no, no women, thanks, it’s ok” / El, ridicand tonul, „Yes Yes, Saxaywaman”. Ma intorc la Cipp in spate: „Ba asta e tampit ne duce la bordel. Zi tu ceva ca eu nu ma inteleg cu el de nici o culoare”. La care Cipp, „Nu ba boule, Sacsayhuaman se cheama cetatea la care mergem!” 🙂 Asadar, am mers la Sacsayhuaman.

Fratiloooor, voi stiti cat de mare era cetatea asta? Bai nene era atata spatiu gol in curtea asta incat nu iti venea sa crezi! Mergeai muuulte minute pana sa reusesti sa il traversezi pe tot. Iar blocurile alea uriase de piatra? Naiba stie cum dracu le-au mutat, cioplit si ansamblat sa se potriveasca toate atat de bine. Senzatie, pe cuvant, n-am cuvinte sa va spun. Si si aici, ca si la Sillustani, am ajuns aproape de apus, cand lumina galbena incepe sa domine locul iar aparatul tau foto se lasa influentat de ea dand astfel nastere unor poze extraordinare.

Stiti cate temple se spune ca existau in Sacsayhuaman? 16! Iar acum tot ce a mai ramas din ea e zidul ala urias, singura marturie a complexistatii arhitecturale. Of, v-am spus intr-un post mai de mult ca daca stati cu mine pana la sfarsitul povestii Peru o sa ajungeti sa ii dispretuiti si voi pe spanioli pentru macelul si distrugerea pe care le-au facut.

Oricum, frumos frumos aici, nu zic nu, multe cetati, alea alea. Dar oricum cea mai cea tot Machu Picchu este, clar! Asa ca numai bine am gandit cand am decis sa mergem in Sacred Valley inainte, ca asa Machu Picchu a fost un fel de cireasa de pe tort, un fel de punctul culminant. Daca le faceam invers, am fi fost cred un pic dezamagiti de Sacred Valley, nu mai era nici un wow. Asa ne-a super uimit.

Apropo de alergat, oamenii astia oricum alergau in draci. Stiti ce ma enerva pe mine maxim la cetatile lor? Bai nene aveau niste trepte de iti statea mintea in loc! Deci astia au facut trepte din orice munte, orice poteca, intelegeti? Si erau super inalte, eu la inaltimea mea zau ca ma chinuiam si oboseam cu ele. Asa ca, m-am intrebat si eu ca tot omul, de ce ar face asa ceva niste oameni care au fost cunoscuti ca fiind in geneal mici de statura. Mici-mici, in sensul ca eu trebuia sa ma aplec ca sa trec prin usile lor. Raspunsul ghidului? Pentru ca ei alergau. Tot timpul. Incasii nu mergeau, ei alergau. Asa se justifica si eficienta pe care o aveau si pe santierele pe care au reusit sa construiasca mega cetatile alea.

Ah si mai era ceva interesant la decorul general: oamenii astia aveau multe multe garduri… mici. Adica gen garduri de un metru inaltime, de nu pricepeai pentru ce dracu or fi fost facute, ca doar oricine, cu putina incapatanare, poate sari peste un gard de pietre de 1 m. Frate si cand zic mult gard zic mii de metrii, cercurele peste cerculete de garduri, delimitand un fel de ogoare. De aici am reusit sa trag o singura concluzie. Incas can run, but incas can’t jump. Oamenii au crezut ca daca ei sunt mici si nu pot sa sara, garduletele alea o sa ii protejeze de napasta. Si cand colo ce sa vezi, au venit conchistadorii cu inaltimea lor medie de 1.70 si s-au c*cat pe gardurile lor 🙂

La Pisac, de exemplu, am fost socat maxim de cum aratau terasele alea, si cat de mare era totul in ansamblu. Bai nene imaginati-va cata munca poata sa fie sa nivelezi si sa terasezi atata teren frate, mai ales pe o asemenea panta! Si ganditi-va cam cata piatra a fost necesara pentru peretii aia! Vorba lu Tais nene, noroc ca li s-a prabusit imperiul, ca daca mai traiau incasii pana acum terasau toata America si se mutau si in Europa.

Bun, ce mai e amintibil in legatura cu toata excursia asta prin Valea Sacra este cretinul ala de ghid pe care l-am avut cat ne-am deplasat spre Cusco. Bai nene deci asta era un psihopat, ma’ntelegeti? Se uita la ceas si ne ameninta ca daca nu suntem inapoi la autocar in fix X minute pleaca fara noi si ca cica ne vedem direct in Cusco. Foooto-l! Cand ne-a dat startul de la baza de la Pisac (prima poza cu Pisac) omul ne-a dat cam 15 minute sa ajungem pana sus si apoi inapoi la autocar. Bai nene sa vezi sprint pe noi, cu ghiozdanele in spate, cum alergam de tampiti pe treptele alea in sus.

Va gandeati cumva ca cetatile alea, asa imbarligate cum par, au ceva indicatoare pentru orientare pe alei? Daca da, nu va gandeati bine. De aici de departe pare usor sa te deplasezi, dar cand esti in ele, pierdut printre aleile alea, vai de capul tau ca de loc nu o scoti la capat. Asadar am luat-o, evident, pe drumul gresit si ne-am trezit intr-o infundatura, cocotati la mama dracu la jumatatea cetatii, auzindu-i pe oamenii care au nimerit poteca cum vorbesc de undeva de sus, de dincolo de zid.

Asadar, m-am uitat la Tais, el la mine, ne-am suflecat frumos manecile, ne-am strans ghiozdanele si dai nene si escaladeaza muchiile alea de ziduri ca sa ajungem unde aveam nevoie. In spatele nostru nu era tocmai ne-hau iar dreapta / stanga era iarasi gol. Pietrele de sub picioarele noastre? Na, mai vechi ca istoria, nu stateau chiar bine infipte una in alta – doar nah, nu erau oricum gandite sa mergi pe ele. In orice caz, totul e bine cand se termina cu bine, dar va dati seama ce era in capul meu cand mergeam pe muchiile alea, nu? „‘Tui capu ala de ghid retardat cu graba lui ca numa din cauza lui sunt acum aici”🙂

Ollantaytambo asta mai nene, ditamai cetatea si asta! Mi-a povestit un ghid (altu, nu ala retardatu) ca se estimeaza ca pe parcursul constructiei aici lucrau in fiecare zi peste 20 000 de oameni. Bai nene, pai 20k de oameni sunt o gramada de picioare nene, toate coordonate fara sa ai o limba scrisa. Si toate picioarele astea impingeau la pietre fara sa fi descoperit inca roata! Cum nene? Noi in secolul 21 si inca nu reusim sa ne coordonam ca lumea cand vrem sa construim un pod.

Ah si deci da, ce credeti ca era cladirea aia cu doua etaje din varful lumii de acolo (poza 2 cu Ollantaytambo)? Un granar nene. Da, depozit, storage, camara, nene, numai acolo sus s-au gandit ca e bine sa o construiasca. Bine, n-au gandit rau, ca eventualilor invadatori le-ar fi fost cam lene sa urce, iar celor de se aparau le era mai simplu sa opuna rezistenta. Dar totusi, chiar acolo sa o construiesti?Si da, piatra aia care pare o fata de om de langa granar este…. o fata de om. Sculptata tot de ei.

Eh, gata si cu povestea asta, dragii mei. Stay tuned ca urmeaza Machu Picchu si stiu ca multi dintre voi il asteapta cu sufletul la gura 🙂 Dar pana atunci, un final de saptamana buna va doresc. Ah si vedeti ca am facut ceva imbunatatiri la blog, avem sus in meniu pagini cu locurile frumoase din lumea mare, pe unde am mai fost. N-am apucat inca sa pun decat doua, dar incet incet le facem noi pe toate. Mai aruncati un ochi din cand in cand.

Ah si era sa uit. Toate pozele cu Peru – Partea a 3-a sunt aici. Vi le recomand cu drag, pentru ca in mod evident sunt mult mai multe decat as putea vreodata sa pun intr-un post.

Haidi v-am tzucat,
R.