PAT: The Last Frontier

Un ghetar din cei multi prezenti aici
Navigand apele reci ale canalului Ultima Esperanza
Muntele asta nu avea ghetar dar tot frumos era

Dragilor, destinatia cheie din postarea de astazi este Parque Nacional Bernardo O’Higgins. Bai fratilor, parcul asta este in-cre-di-bil. Este in mijlocul apei, nu ai nici o cale de a ajunge acolo decat pe apa. Deci nici un drum, intelegeti? Numai cu barca se poate ajunge, si asta dupa destul de multe ore pe apa. Uitati-va aici ca sa vedeti si voi cat de in the middle of nowhere este. Deci sa ajungi acolo nu e simplu, dar pe cuvantul meu ca merita fiecare ora din multele pe care le-am petrecut pe o barca vai mama ei, veche, de fier si ruginita, numai ca sa vedem in realitate muntii astia frumosi, cascadele si ghetarii.

Deci Bernardo O’Higgins asta este un parc in mijlocul apei, accesibil cu barca din stramtoarea lui Magellan si apoi la nord prin Ultima Esperanza Sound. E ceva de mers. Nu exista multi tour operatori care sa se aventureze pe aici, pentru ca frate in afara de munti si apa, nu e nimic. Apa rece, frigul, cerul aproape permanent innorat si vantul ala rece care iti intra in oase iti accentuau si mai mult sentimentul ala de explorator, de ultima frontiera. Desi constient fiind ca esti in secolul 21 si ca in nici un caz nu esti printre singurii care au ajuns acolo, nu aveai cum sa nu te simti, undeva in adancul sufletului, un mic explorator care merge pe muchia pamantului. Pentru ca, in realitate, stiam ca sunt sanse ca asta sa fie cel mai sudic punct in care voi ajunge in viata mea. Ce e drept am zis asta si cand am ajuns la Capul Bunei Sperante in Africa si uite ca am ajuns si mai departe in Sud. Deci cine stie, poate data viitoare e Antarctica. 🙂

Cam asa arata barca cu pricina. Iti dai seama ca nu aveai cum sa nu te gandesti ce se intampla cu tine de se strica barca aia acolo in mijlocul nicaierii
Momentul ala cand te paleste un val exact cand vrei sa faci o poza
Masivul Torres del Paine. Despre asta mai tarziu
img_2225
O cascada faina

Deci am petrecut cu totul vreo 8 ore, dus intors, pe barca aia vai de ea. Ruginita, cum era, dar cum va ziceam meritat in totalitate. Plimbarea asta a fost highlight-ul sederii in Punta Arenas. Parcul este plin de ghetari, de cascade, de fiorduri si munti care cad super abrupt pana jos in apa. Au fost cateva faze in care barca trecea prin niste locuri chiar inguste, cu pereti aproape verticali care intrau in apa, de te treceau asa un pic transpiratiile.

Cand am ajuns la capatul plimbarii am debarcat pe o insulita unde am facut un mic hike pana la un ghetar. Nu era nici picior de om sau asezare in jur, in afara celor care au coborat de pe barca noastra. Fain era ca ghetarul se scurgea intr-un lac glaciar, unde pluteau si niste mici iceberg-uri. Super misto, chiar simteam nevoia sa ne mai dezmortim si noi si sa ne miscam nitel. Afara, pe uscat, se facuse chiar cald, ne dezpachetasem pana la tricou la un moment dat, totat incomparabil cu temperatura de pe puntea barcii, unde te batea alizeul printre fiordurile alea.

Mi mujer, all Patagonia-equipped, and a bunch of mini icebergs
Erau unii cu kayacele pe apa asta, ma intrebam cum ar fi daca s-ar rasturna…
Popas de un Snickers la mijlocul hike-ului pana la ghetar
Bibilica, bibiloi, cocotati pe un pietroi (caption-ul asta ii apartine Sandrei 🙂 )
La naiba uite ce fain arata, as fi vrut sa ma urc pe el dar nu m-au lasat, cica poti sa mori
Alta e cand savurezi un whisky cu gheata glaciara

Dupa hike ne-am cocotat iarasi pe barca si am intins-o spre inapoi, spre Punta Arenas. La bord am savurat un whisky cu gheata glaciara, care mi s-a parut chiar cool. Nu puteam sa nu ma gandesc la ironia faptului ca o fi stat whisky-ul ala cativa ani in butoi ca sa se invecheasca, dar gheata aia a stat cateva milioane de ani pe ghetar, ca sa se raceasca 🙂

Pe la jumatatea drumului am andocat din nou pentru un pranz chilean intr-o stana uitata de lume. Am mancat, evident, miel de la fata locului, cu ceva garnitura buna. Va dati seama ca dupa o zi intreaga prin locurile alea putea-i sa ne dai orice de mancare ca ne era o foame de numa’.

Asta e peisaj din ala de poezie, sau macar o pictura ceva
Brrr oita la poiana
Old Chilean truck

Mi-a placut super mult la stana, avea asa farmecul ei, asa ca am facut niste poze chiar faine. In primul rand mi-a placut cat de super izolata era. Era acolo un camion deci banuiesc ca era o varianta sa ajungi si pe uscat, probabil vara cand nu era zapada. Dar din ce am vorbit cu lumea, tot cu barca era cel mai scurt si bine de ajuns, asa ca cu barca se aduceau si proviziile aici. Iar peisajele au iesit cu atat mai misto cu cat puteai prinde cateva oi pascand linistite in verdeata, chill, in timp ce in spatele lor se desfasura un peisaj dramatic cu munti abrupti si plini de zapada.

Gata, in incheiere, va las cu o poza anume care mi-a placut mie mult. Este un apus pe care am apucat sa-l fac la intoarcere, iar in poza muntele central este luminat mai mult decat restul pozei din cauza unei gauri in nori. Mi s-a parut fermecator momentul, desi poza nu a iesit chiar ca in realitate. Poate ar fi momentul sa investesc si eu intr-un aparat mai profesionist…

Hai, gata, va pupa calatorii. Pe data viitoare.
Radu

Apus de Patagonia

9 gânduri despre &8222;PAT: The Last Frontier&8221;

    1. ce ai prietene, te pregatesti de copii sau ce e cu melodia asta? :)) Ma chinui dar nu reusesc sa inteleg relevanta relative la postu asta 🙂

Hai zi-mi ceva! Ca mor dupa comments :)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s